Extrase de presă
„Un spectacol magnific!”
Bernard Faivre D’Arcier
director Festival d’Avignon 1993-2003
„Spectacolul lui Purcărete a fost unul din marile succese ale festivalului,
o montare originală și puternică.”
Frank Dunlop
director Edinburgh International Festival 1984-1991
„Ubu Rex și Titus Andronicus sunt, fără îndoială, capodopere. Ambele producții sunt cu adevărat strălucitoare, puternice și libere. ”
Marie-Hélène Falcon
director Festival des Théatres des Ameriques 1985-2014
„Versiunea lui Silviu Purcărete a operei Faust a lui Goethe este o fantezie vizuală atât de seducătoare încât aproape că ai fi pregătit să-ți vinzi sufletul diavolului pentru ca succesiunea de imagini luxuriante să continue, încât ai putea chiar să nici nu observi cum ea însăși și-a vândut sufletul spectaculosului. Dar este atât de puternic acest spectacol, această serie de iluzii și trucuri de prestidigitație care te fac să te simți parașutat într-o reverie – sau într-un coșmar. Părăsești teatrul mahmur după ce te-ai înfruptat atât de lacom din imaginile bogate, însă, da, aproape complet indiferent la puritatea simplă a vocilor neacompaniate de instrumente, la cântecele dulci ale condamnatei Gretchen, a cărei dragoste îl salvează pe Faust. În viziunea lui Purcărete, iadul este mult mai interesant decât raiul.”
Lyn Gardner
The Guardian
„Talentul lui Purcărete de a crea imagini strălucește încă din primele secunde ale primei părți, Agamemnon, odată cu apariția mesagerului suspendat în cer, apoi cu corul de bătrâni obezi îmbrăcați în costume design și cu cravate. Lumina gri somptuoasă, violența crimei, o Clitemnestră însângerată și cadavrul lui Agamemnon aruncat într-o cadă de zinc, poezia unei scene luminate în întregime de lumânări… Timp de două ore și patruzeci de minute, Purcărete dovedește o impresionantă măiestrie scenică.”
René Solis
Libération
„Silviu Purcărete e un regizor-poet. Identitate dublă, comuniune a două poziții, care interferează și îi acordă un statut propriu. Teatrul său afirmă pe scenele lumii prezența unui artist, dar, totodată, și pe aceea a unui interpret: de aici provine poziția sa unică. Poziție dublă ce se manifestă cu accente diferite în funcție de spectacole, dar care nu exclude niciodată partea opusă, diferită, căci coabitarea îl seduce. Coabitarea între lectura unor texte și tratarea poetică a scenei.
Purcărete adoptă o libertate relativă, recognoscibilă, însă nu predeterminată, căci el întreține o relație consensuală cu textul, mai degrabă afectivă decât strict interpretativă. De aceea, la el scena poartă marca unei semnături de artist, dar, în același timp, nu exclude absolut impactul operei scrise. De la spectacol la spectacol, această relație variază, dar ea nu dispare: libertate a poetului și lectură a regizorului. Reunite!”
George Banu
Observator Cultural
„Întrebat, în diverse contexte, care consideră că este cel mai împlinit spectacol al său, Silviu Purcărete a răspuns de fiecare dată: Phaedra! E spectacolul românesc cu cea mai îndelungată şi mai impresionantă carieră internaţională, deocamdată neegalată, care a avut premiera la Viena, în 8 iunie 1993, la Wiener Festwochen, şi o lună mai târziu, în 2 iulie, la Teatrul Naţional Craiova, care l-a produs. A urmat un şir de turnee, de aproape un deceniu, în străinătate, de spectacole la sediu şi la festivaluri în ţară, care i-au adus o lungă listă de superlative. ”
Oltița Cîntec
Teatrul Azi
„Travestiul este altă temă care traversează constant operele lui Purcărete. Este o forare în masculin și feminin, în raportul dintre ele, care solicită, în primul rînd, orice actor distribuit în travesti. Îl duce pe un drum al analizei celuilalt sex, în care observi alte mișcări, alte gesturi, alt ritm, alt fel de a privi, de a purta un costum, un accent. De la Ubu Rex cu scene din Macbeth, unde Valer Dellakeza era Madam Ubu, la Danaidele, unde Coca Bloos face din Danaos un decrepit atemporal, cu bustul gol, în șalvari supradimensionați, cu sînii la vedere, cu barbă, la Furtuna unde Sorin Leoveanu era Miranda, la Faust unde Ofelia Popii este Mefisto, la Corul bătrînilor din Phaedra interpretat de femei, la Don Juan, de la Limoges, unde, în afară de protagonist, toate celelalte personaje sînt jucate numai de actrițe. În felul în care regizorul lucrează cu actorii percepi un laborator, o continuă descoperire a unui potențial și a multiplelor forme în care poate fi expus.”
Marina Constantinescu
România literară
„…Gustul plastic impecabil (şi foarte antrenat) al regizorului se citeşte în toate detaliile montării, începând cu secvenţa primă, când, dindărătul „cortinei” de cearşafuri (rapel posibil la mult-lăudatul Decameron realizat acum mai bine de un deceniu de Purcărete la Râmnicu Vâlcea), apare o încăpere înţesată de feluritele deşeuri ale ştiinţei umane, în mijlocul cărora bătrânul Faust şi învăţăceii săi, o masă umanoidă cenuşie şi aproape lipsită de chip(uri), par să fi încremenit într-o eternă Clasă moartă; acestei extrem de puternice deschideri îi urmează şi alte „tablouri” de intensă frumuseţe plastică (la care contribuie din plin costumele Liei Manţoc şi luminile desenate tot de Stürmer), precum seducerea Margaretei – a Margaretelor, de fapt, pentru că adolescenta goetheeană se multiplică (am mai spus-o) sub chipul a şapte fetiţe – sau apariţia alegoricelor Patru femei cărunte (întrupate de patru bărbaţi tineri), adică Lipsa, Datoria, Grija şi Nevoia.”
Alice Georgescu
Dilema
„Prin Troilus şi Cresida, spectacolul teatrului Katona Joszef din Budapesta, prezentat la finalul excepţionalei ediţii a Festivalului Shakespeare, Silviu Purcărete încarnează o viziune apocaliptică a lumii moderne, străbătută interior de curenţii magnetici ai auto-distrugerii. Războiul troian se desfăşoară geografic în fosta sufragerie / sală de bal a unui conac, între două beţii. Scenografia lui Helmuth Sturmer configurează un spaţiu concret şi fabulos în acelaşi timp. Montarea este contagios de actuală prin acea stare de haos conştient pe care o re-creează, reclamată de Artaud, de „fierbere morală” şi tensiune extremă pe care evenimentele o imprimă spiritelor. Hrănindu-se din rădăcina energiilor arhaice, Purcărete compune o „realitate mai reală decât realitatea”, după ce traversează istoria civilizaţiilor într-un aller-retour lucid şi ludic. Lectura lui analizează, cu flash-uri ironice, perenitatea scopurilor şi motivaţiilor speciei umane, degringolada ei. Condusă de instincte primare şi redusă la satisfacerea nevoilor fiziologice, lumea reprezentată în Troilus şi Cresida pare un videoclip al mărcii de mândrie masculină. Fie greacă, elisabetană, orientală sau occidentală, comandamentele ei formează tabla poruncilor din care a dispărut interdicţia salvatoare. Astfel, să minţi, să ucizi, să râvneşti femeia aproapelui sunt imperativele demnităţii inflamate de testosteron. Prostia agresivă, forţa brută şi perversiunea minţii nimicesc în joacă ultimele forme de spirit. Un fel de război al sfârşitului lumii pe care Purcărete îl regizează cu subtilitate tragi-comică inventând situaţii savuroase, dezbrăcând expresia narcisiacă de masca eroismului.
În concepţia lui Vasile Şirli, armoniile disonante corporalizează semnale ale tărâmului de dincolo. Invizibilul materializat în sunete hiperbolizează starea de stranietate pentru a se replia rapid într-o muzică agreabilă. Interpretarea actoricească frizează perfecţiunea.
Propunerea lui Purcărete se naşte dintr-un tipar de gândire artistică inventivă, sensibilă la istorie contemporană, operând cu solide instrumente culturale. Dimensiunea estetică, puterea de reprezentare şi densitatea emoţiei înscriu Troilus şi Cresida în seria spectacolelor memorabile. Artaud l-ar fi numit „delir comunicativ” fiindcă are mai presus de geometrie, puritate şi coerenţă, eficacitatea unui ritual de vindecare.”
Adriana Moca
Apocalipsul continuu. Level 200X – Troilus şi Cresida, Cultura/Liternet
„M-am gândit la dreptul autorului de a pune cât mai mult din el însuși în spectacolul pe care îl creează, grație montării de la Craiova a lui Silviu Purcărete, reîntors în 2004 pe scena care l-a consacrat în anii ’90. Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului, cum a preferat să-i spună regizorul, era o emoționantă filă de jurnal personal, conținând elemente din universul intim al autorului său: nu numai actori cu care a lucrat marile lui spectacole create pe aceasta scenă, ci și un decor având ca piesă principală rămășițele unei biblioteci, care a funcționat ca atare chiar în clădirea teatrului. Craiova e o dragoste veche a lui Silviu Purcărete, a cărui nostalgie este convertită aici în mijloc teatral. ”
Cristina Modreanu
Ziarul Financiar
„Fără-ndoială, un spectacol după Faust nu poate fi decât o operă de maturitate, o încercare la care se încumetă nume credibile. Silviu Purcărete este unul dintre ele, după un şir nu prea lung de colegi faimoşi, ca Peter Stein sau Giorgio Strehler, care s-au consacrat subiectului în zilele noastre. Cu o echipă redutabilă formată din Helmut Stürmer (scenografie), Lia Manţoc (costume), Vasile Şirli (muzică), Ilie Gheorghe (protagonist) şi excelenta echipă a Teatrului Naţional din Sibiu, cunoscutul regizor a pus la cale o montare grandioasă (peste o sută de interpreţi), pentru care au fost amenajate spaţiile dezafectate ale uzinelor Simerom.”
Doina Papp
Faust pe româneşte în patria lui Goethe – Liternet
„Ca întotdeauna, la Silviu Purcărete, umorul e jubilant şi dureros. A mânca – act fecund – într-o neîntreruptă celebrare a trecerii. Și tot un spațiu de trecere este și cafeneaua din Moliendo Café, spectacol de improvizație, nonverbal, produs de Teatrele German și Maghiar din Timișoara în 2014. Spectacolul reconstruiește cu fiecare episod de improvizație o temă mitică, duală, abstractă pentru noi azi, acum devenită vizibilă în suita de variațiuni: ființele se caută erotic căutându-și moartea extatică. Dacă erosul este trăirea extatică a morții, atunci cafeaua, neagră, intensifică tensiunea căutării iar cafeneaua a devenit spațiul de trecere dinspre Eros spre Thanatos și invers. Moliendo Café este probabil una dintre structurile de timp de cel mai pur spirit tragic în artele dramei din România ultimelor decenii. De o puritate pe care nici Faust după Goethe, la Teatrul Național din Sibiu (2007), n-a atins-o. Iar despre Faust spui fără ezitare că este cel mai grandios spectacol al lui Silviu Purcărete din ultimele decenii și cel mai asiduu căutat de nebănuite publicuri din toată țara. Faust la Sibiu este singurul fenomen artistic din România, alături de Festivalul Internațional George Enescu, care convertește turismul într-un fapt de cultură majoră. E foarte frumos și foarte tehnologic spectacolul, construit pe spațiul enorm al unei hale industriale, cu dislocări pasionante de acțiuni și public.”
Sebastian Vlad Popa
Corpuri lucide, eseu publicat în albumul Silviu Purcărete. Infinite metamorfoze, autoare Mihaela Marin
„Sub privirea lui Silviu Purcărete, totul e subtil, nimic îngroşat, atât aluzia, cât şi ironia se insinuează cu fineţe. Nu lipseşte, evident, comicul, perfect integrat în această meditaţie asupra condiţiei noastre: omul de azi nu poate fi imaginat în lipsa umorului. Ironia fină şi un comic inteligent şi deloc ostentativ, aproape intim, plin de aluzii culturale, dublează mai toate scenele: orchestra camerală ce simulează la sfârşit, pe instrumentele de pe care se auzise muzica divină un jazz îndrăcit.”
Cristina Rusiecki
Frunza ascensională din copacul uitării, Așteptându-l pe Godot – Teatrul Azi